Cucerirea romană din urma celor două războaie cu dacii nu a inclus si nord-vestul României și deci nici regiunea Oradiei deși unii istorici au pretins la un moment dat acest lucru, identificând, în paralel, Oradea cu ipoteticul oraș Ulpianum. Dacii liberi de pe actualul teritoriu al orașului sau din vecinătatea acestuia au continuat să viețuiască în vechile lor așezări. Descoperirile arheologice aparținând dacilor liberi din arealul orădean sunt relative puține, lucrul explicându-se mai ales prin puținătatea săpăturilor arheologice efectuate în acest scop. Cele existente însă demonstrează anumite influențe provenite atât din partea triburilor sarmatice din imediata vecinătate, cât și influențe venite pe cale romană.

Cele mai consistente informații în legătură cu istoria orașului și a Bihorului în această perioadă provin din Cronica lui Anonymus, Cronica lui Simon de Keza, Registrul de la Oradea, Carmen Miserabile și Statutele Capitlului din Oradea. Potrivit unei alte surse mai târzii, anume Cronica pictată de la Viena (redactată în a doua parte a secolului al XIV-lea), regele Ladislau I cel Sfânt (1077-1095) „a găsit în parohia fortăreței Bihor, între fluviile Criș, într-o vânătoare, un loc unde, la îndemnul îngerilor, a hotărât să ridice în cinstea Fecioarei Maria o mănăstire, loc pe care l-a numit Varad”.

Atestată documentar încă din anul 1113 sub denumirea de Civitas Varadiensis, într-o diplomă a abației benedictine din Zobor, Oradea s-a dezvoltat de-a lungul secolelor în jurul Cetății sale medievale. Oradea a fost rezultatul unei evoluţii ce s-a întins pe o perioadă de mai multe secole ce a culminat cu unirea într-un singur nucleu, la jumătatea veacului al XIX-lea, a tuturor aşezărilor ce au luat naştere în jurul cetăţii (Olosig, Oraşul Nou, Subcetate şi Velenţa). Dezvoltarea sa a avut mult de profitat de pe urma construirii acelei mănăstiri care ulterior va deveni sediu al capitlului (colegiului) compus din 24 de canonici.

Regele Ladislau întemeia aici o episcopie, iar la o distanță de peste un secol de la moartea sa (survenită la 25 iulie 1095) va fi înmormântat în mănăstirea ridicată din porunca lui la Oradea (undeva în jurul anului 1134). Sanctificarea sa la 27 iunie 1192 a marcat o ascensiune rapidă pentru instituțiile ecleziastice existente în oraș, atrăgând după sine și o creștere a importanței sociale și economice a așezărilor din jurul cetății ridicate în jurul mănăstirii.

Un eveniment important pentru istoria urbei l-a constituit marea invazie mongolă dintre anii 1241-1242 când o parte din grosul marii armate de invadatori s-a îndreptat spre Cetatea de la Oradea pe care o va supune unui asediu, iar apoi cuceri și arde. Evenimentul este destul de bine cunoscut datorită scrierii călugărului italian Rogerius, prezent atunci la Oradea, autor, mai apoi, al scrierii Carmen Miserabile (Cântec de jale).

Începând cu sfârșitul secolului al XV-lea orașul va începe să primească din partea regalității mai multe privilegii care se vor reflecta consistent în evoluția sa de ansamblu. Primul a fost cel pricinuit de rapida incursiune otomană asupra orașului din 7 februarie 1474 când oștile lui Ali Oglu Malcovici, begul de Semendria, au atacat Oradea profitând de absența lui Matei Corvin din țară. Deoarece orașul a fost distrus într-o proporție destul de mare, regele a hotărât să-l repopuleze și să-l readucă la starea de normalitate cât mai grabnic, acordându-le cetățenilor scutiri la taxa vamală pe produsele aduse în târg.

Dezvoltarea economică a orașului va fi însoțită, evident, de o înflorire a vieții culturale, resimțită mai ales odată cu pătrunderea primilor germeni ai Umanismului și Renașterii. Renașterea de factură italiană a fost mult încurajată la Oradea și de faptul că unii episcopi și înalți prelați ai bisericii catolice erau originari din peninsula italică. Dintre aceștia se va remarca mai cu seamă Andrea Scolari (1409-1426) considerat a fi „o perfectă încarnare a spiritului renascentist”. În timpul episcopatului său a atras la curte un mare număr de artiști italieni, a zidit capele, a ridicat altare, a construit un spațiu pentru înființarea unei biblioteci etc. Bogata sa activitate va fi continuată cu succes de urmașii imediați, între care se va remarca Ioan Vitez de Zredna „cea mai impresionantă personalitate a Renașterii din Europa centrală”, între altele îndrumător ai primilor pași ai lui Matei Corvin. A beneficiat de prietenia marelui umanist Enea Silvio Piccolomini (1405-1464), ajuns papă sub numele de Pius al II-lea.

Dincolo de prestigiul cultural, Oradea devine atunci și un important centru științific, lucru dovedit, de pildă, de ridicarea aici de către celebrul astronom Georg Puerbach (1423-1461) a unui observator astronomic și de punerea meridianului zero în Cetatea Oradea, pe baza căruia va calcula apoi momentul aparițiilor eclipselor solare și lunare, înscrise în așa numitele „tabele orădene” tabulas varadienses. Un ultim mare episcop orădean, înainte de triumful Reformei, a fost Giorgio Martinuzzi (1534-1551). Sârb după tată și italian după mamă, acesta a fost un mare admirator al arhitecturii Renașterii, o fire deosebit de energică și, totodată, controversată. Dispariția sa în 1551 a coincis cu sfârșitul perioadei de prosperitate pe care Oradea a cunoscut-o încă din a doua parte a veacului al XIV-lea.

La începutul secolului al XVI-lea, istoria Oradiei a fost marcată de înfrângerea oștilor regale maghiare la Mohacs, de către trupele otomane, prilej cu care voievodatul Transilvaniei și-a intensificat tendințele de independență. La 1526, Ferdinand de Habsburg, care s-a încoronat ca rege al Ungariei l-a numit ca episcop al Oradiei pe Ladislau de Macedonia. Acesta nu și-a putut ocupa însă funcția deoarece orașul era în mâinile lui Ioan Zapolya, concurentul lui Ferdinand. Abia în 1528 orașul a fost cucerit de imperiali, dar cetatea nu s-a predat. După un deceniu de dispute, la 24 februarie 1538, s-a semnat la Oradea pacea dintre Ferdinand și Zapolya, mediată de către Gheorghe Martinuzzi.

Deoarece după 1541 voievodatul Transilvaniei s-a constituit în principat independent, Oradea și Bihorul, la fel ca și comitatele vestice, au fost chemate să opteze pentru ralierea la Ungaria habsburgică a lui Ferdinand sau la noul principat. Dacă inițial, în 1542, în dieta parțială de la Oradea acestea și-au declarat atașamentul față de habsburgi, în cele din urmă, după mai multe tergiversări, acestea vor decide în final, în 1544, alipirea la Transilvania.

Operațiunile militare dintre anii 1691-1692 au supus orașul și localitățile învecinate unui serios efort, provocându-le daune majore pe care noua administrație austriacă se va grăbi să le repare. Viața locuitorilor a fost din nou grav afectată cu prilejul mișcării antihabsburgice dintre 1703-1711, condusă de Francisc Rákóczi al II-lea. Localitățile din jurul cetății au devenit câmpuri de bătălie între garnizoana imperială din cetate și trupele de răsculați, iar cetatea a fost supusă unui lung asediu.

Semnarea păcii de la Satu Mare în 1711 avea să aducă și recunoașterea de către imperiali a meritelor orădenilor în sprijinirea garnizoanei imperiale. Astfel, la 27 noiembrie 1712 Carol al VI-lea a semnat un decret imperial prin care orădenilor le-au fost recunoscute privilegiile anterior acordate lor, dându-li-se în plus și dreptul de a folosi sigiliul și stema orașului. Încetarea confruntărilor armate a dus la o dezvoltare susținută a vieții economice a orașului, dominată aproape în egală măsură de activități agricole și neagricole. De altfel, într-un mercurial din 1722 întocmit de consiliul local orădean au fost identificate nu mai puțin de 15 categorii de meșteșugari. Şi din punct de vedere cultural au fost consemnate o serie de progrese observabile mai cu seamă în a doua parte a secolului al XVIII-lea și în prima parte a celui următor. Multe din ele s-au datorat reprezentanților bisericii, între cele mai reprezentative personalități ale acestei perioade remarcându-se episcopii Ignatie Darabant și Samuil Vulcan. În lupta pentru drepturi politice și naționale pentru populația românească din cuprinsul Transilvaniei, alături de alți fruntași români se va remarca și episcopul Ignatie Darabant, considerat de mulți cercetători drept unul dintre autorii documentului Supplex Libellus Valachorum înaintat împăratului Leopold al II-lea în martie 1791. Din culise, va participa și la întocmirea și înaintarea celui de-al doilea Supplex, datat în 30 martie 1792.

Ideile Iluminismului vor îmbrăca în urbea de pe malurile Crișului Repede forma unei constante preocupări pentru organizarea unei rețele școlare cât mai vaste și a tipăririi unui număr cât mai mare de cărți necesare școlilor sau prin care se urmărea publicarea unor lucrări științifice de trebuință generală.

În consonanță cu această stare de fapt, în penultimul deceniu al secolului al XVIII-lea la Oradea a apărut pentru întâia oară și o instituție școlară de grad superior, respectiv Academia regală, înființată în urma propunerii din 25 decembrie 1776 a directorului circumscripției școlare orădene, contele Károlyi Antal. Debutul propriu-zis al cursurilor va fi consemnat la 1 noiembrie 1780 cu un an de filosofie, întregit, în 1788, cu studii de drept.

Personalitatea care a impus liniile de dezvoltare ale vieții spirituale orădene la începutul secolului al XIX-lea a fost episcopul greco-catolic Samuil Vulcan (1806-1839). Acesta a fost un energic continuator al programului de înființare de noi școli și de tipărire a unui mare număr de cărți românești la Tipografia din Buda, ocupându-se în paralel de punerea bazelor unei biblioteci care să adune un număr cât mai vast de lucrări.

La jumătatea secolului al XIX-lea are loc și unificarea celor 4 orășele din jurul cetății (Oradea - Olosig, Oradea - Orașul Nou, Oradea - Subcetate și Oradea - Velența cu o populație totală de 16.849 locuitori) sub o singură administrație. Nu există un act oficial în acest sens, dar la 4 noiembrie autoritățile habsburgice l-au numit ca primar singur pe Bölönyi Menyhért. Acesta va reorganiza administrația orașului, instituind în acest scop mai multe noi instituții. Nemulțumiți de prestația sa, austriecii îl vor schimba la 25 iunie 1851 cu Csorba János, recunoscut pentru loialitatea sa față de curtea imperială și pentru energia sa pentru rezolvarea problemelor orașului.

În a doua jumătate a secolului Oradea va cunoaște o dezvoltare industrială susținută. Sursele de venit ale orașului proveneau din chiriile localurilor și a caselor proprii, din impozitele percepute întreprinderilor mari și mijlocii, precum și din vămi. Acestea din urmă erau în 1899 în număr de 4: vama de pietruire, vama târgului, vama podului și vama plutelor ce coborau pe Criș.

De-a lungul secolului XIX, populația orașului a crescut de la 4700 locuitori în 1814, la 15.727 în 1823, 28.698 în 1870, 31.324 în 1880 și 40.750 în 1890. Creșterea a continuat și în secolul următor, în 1910 numărul locuitorilor fiind de 64.169, iar în 1914 de 69.949.

Din punct de vedere politic, oraşului Oradea îi revine un loc important în desfăşurarea evenimentelor de la sfârşitul Primului Război Mondial, circumscrise anilor 1918-1919. La 12 octombrie 1918 s-a redactat în casa avocatului dr. Aurel Lazăr Declaraţia de independenţă a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, act fundamental pentru declanşarea procesului de consacrare, la 1 Decembrie 1918, a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

La 7 decembrie 1918, comuniștii orădeni au organizat simultan în sala mare a primăriei și la teatru un miting împotriva deciziei de la Alba Iulia, la care au participat mulți soldați demobilizați ținuți în oraș pe cheltuiala primăriei. Au fost puse la punct chiar mai multe măsuri menite a împiedica pătrunderea armatei române în oraș, dar vizita scurtă a generalului Henri Mathias Berhelot din duminica zilei de 29 decembrie a ridicat mult moralul soldaților români. Proclamarea în martie 1919 a Republicii Ungare a Sfaturilor şi a „dictaturii proletare” a instituit în oraş o stare de tensiune şi teroare. Toate persoanele care periclitau obiectivele guvernului au fost izolate, au fost luate o serie întreagă de măsuri restrictive, s-a decretat obligația la muncă a tuturor cetățenilor orașului. Deoarece situația din oraș devenise critică, ca urmare a confruntărilor dintre „roșii” (comuniști) și „albi” (anticomuniști) la 19 spre 20 aprilie 1919 noua conducere a orașului în frunte cu primarul Rimler Károly a apelat la comandamentul român al Diviziei 6 de la Tileagd, solicitându-i să intre în oraș și să instaureze pacea. În dimineața primei zile de Paști, la 20 aprilie, fruntașii orașului au ieșit în întâmpinarea comandanților armatei române.

Generalul Traian Moșoiu, însoțit de generalii săi superiori au intrat apoi, în jurul orei 14, în clădirea primăriei, procedând astfel la preluarea oficială a conducerii urbei. Întrunit a doua zi după intrarea trupelor române în Oradea și pentru prima dată în condiții de legalitate și siguranță, Consiliul Național Român din Oradea a trecut la luarea unor măsuri de strictă necesitate pentru oraș, menite a asigura continuitatea vieții sociale, ordinea și aprovizionarea cu cele necesare traiului cotidian. Administraţia românească s-a introdus în oraş începând cu 20 aprilie 1919, un rol important revenind în acest sens lui Aurel Lazăr, şef al resortului Justiţie în Consiliul Dirigent de la Sibiu. Pentru Oradea, acest moment a marcat debutul unei noi perioade în istoria sa, perioada integrării, sub toate aspectele, în structurile Statului Român.

În toată perioada interbelică autoritatea administrativă cea mai înaltă a orașului a fost primarul, ajutat de un ajutor de primar. Hotărârile luate pe seama urbei erau discutate și luate de către un organ deliberativ numit Consiliul Interimar din cadrul căruia era desemnată Delegația permanentă. Secretariatul general al primăriei avea în subordinea sa mai multe servicii: serviciul administrativ, cel financiar, economic, cel al chestiunilor culturale, de instrucțiune publică și ocrotiri sociale, poliția comunală și autoritatea industrială, precum și contenciosul.

Prin decretul regal nr. 2465 din 25 septembrie 1925, Oradea a fost declarat municipiu, iar în 1930 Comisia Consultativă de Heraldică a stabilit stema municipiului Oradea, cu următoarea înfățișare: pe un scut albastru cu o cruce latină argintie ținută în stânga de un arhanghel înaripat, nimbat cu aur, iar în dreapta de un leu auriu, încoronat, ridicat în două labe, cu coada bifurcată și limba roșie. Scutul este timbrat de o coroană murală cu șapte turnuri.

În ce privește structura populației pe naționalități, conform recensământului din 1930 populația română ajunsese la un procentaj de 27,7%, cea maghiară la 51%, iar cea evreiască la 17,7%. Alte naționalități, dar slab cotate, erau cea germană, romă, ruteană, ucraineană etc.

Intensificarea presiunilor diplomatice ale Ungariei (sprijinită de Germania hitleristă și de Italia fascistă) la adresa României în vara anului 1940 și eșecul discuțiilor bilaterale de la Turnu Severin au obligat partea română să accepte la 30 august dictatul de la Viena pe baza căruia Ungariei îi era cedată partea de nord-vest a Transilvaniei, cuprinzând un teritoriu de 42243 kmp cu mai multe orașe, inclusiv Oradea.

Populația a primit știrea la orele 16 ale aceleiași zile prin intermediul radioului, vestea stârnind euforie în rândul maghiarilor și disperare în cazul românilor. În ziua următoare, Soós István, în calitate de deputat în Parlamentul României a luat legătura cu primarul orașului, Augustin Chirilă, și cu prefectul Vasile Todoruț. Toți trei au convenit că în noile condiții vitală e păstrarea liniștii și ordinii în oraș. La 1 septembrie a avut loc o mare demonstrație antirevizionistă care s-a îndreptat spre piață, iar apoi spre sediul Consulatului German de la Oradea unde a devenit violentă, fiind împrăștiată de intervenția în forță a poliției.

Evenimentele din cursul verii anului 1944 au creat României condiții favorabile întoarcerii armelor împotriva Germaniei și eliberării nord-vestului Transilvaniei. La scurt timp după aflarea noii turnuri pe care evenimentele din România o luaseră după 23 august, guvernul maghiar a luat măsuri excepționale pentru nord-vestul Transilvaniei: zona a fost declarată teritoriu de război, au fost interzise orice demonstrații, adunări publice etc. La sfârșitul lunii septembrie trupele române și sovietice au ajuns în apropiere de Oradea. Înaintând dinspre Beiuș, Divizia Tudor Vladimirescu a trecut prin Hidișel și Băile Felix ajungând la data de 27 septembrie la porțile orașului.

Cu două zile mai devreme, conștiente de iminența unui atac româno-sovietic autoritățile maghiare au evacuat primăria și s-au refugiat în afara oraşului.

Eliberarea propriu-zisă a orașului a fost pregătită însă de luptele grele care s-au dat în sudul Oradiei în primele zile ale lunii octombrie în zona localităților Păușa, Leș, Nojorid, Sânnicolau Român, Berechiu și Roit. Atacul decisiv asupra Oradiei a avut loc la 12 octombrie. Au participat Divizia Tudor Vladimirescu, Divizia 3 Munte, Divizia 337 sovietică și unitățile de tancuri și cavalerie ale generalului Pliev. La 11 martie 1944, în întreaga Transilvanie de nord-vest s-a instaurat administrația militară sovietică, iar la 9 martie 1945, după instaurarea guvernului Groza, a fost restabilită administrația română, inaugurându-se astfel, din păcate, epoca comunismului stalinist.

Între realizările perioadei comuniste trebuiesc amintite deschiderea șantierului de construcție a uzinei Alumina, deschiderea a numeroase întreprinderi de industrie ușoară (Solidaritatea, Arta, Crișul, Crișana), punerea în funcțiune a Întreprinderilor Agricole de Stat Sere și Avicola, construirea a numeroase blocuri, spitale etc.

Din păcate, politica de industrializare forțată a avut și multiple efecte negative, conducând în cele din urmă la o adevărată criză economică – cu implicații profunde în toate sectoarele vieții publice – lipsurile și privațiunile de tot felul îngreunând viața locuitorilor care în decembrie 1989 și-au manifestat nemulțumirea prin ample proteste îndreptate împotriva regimului comunist. S-a constituit atunci organizația municipală a Frontului Salvării Naționale, care a preluat conducerea orașului.